Ziua de 19 februarie reprezintă pentru noi toți momentul în care, mai mult ca în altă zi, ne gândim la Constantin Brâncuși, unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, întemeietorul sculpturii moderne. Lui Constantin Brâncuși îi datorăm printre altele, alături de alte mari personalități ale culturii interbelice, sincronizarea culturii române la cea europeană, faptul că a promovat și exportat românismul și cultura națională în marile capitale culturale europene și nu numai, realizând o sinteză remarcabilă între cele două spații. Cu mari contribuţii la revitalizarea și reînnoirea limbajului sculptural şi al artei vizuale moderne, Brâncuși rămâne artistul român care s-a poziţionat cu adevărat în universal.
Universalist, artist care atrăgea personalități ale vremii, în atelierul său din cartierul Montparnasse, marii artişti ai vremii care îi deveniseră apoi prieteni precum Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Marcel Duchamp, Henri Matisse sau Erik Satie, marele artist s-a dedicat total artei sculpturale, așa cum ne arată prin propriile mărturii: “Eu am făcut piatra să cânte pentru omenire.” “Sculptura nu este altceva decât apă. Apa însăşi!” “Săpând necontenit fântâni interioare, eu am dat de izvorul tinereţii fără bătrâneţe. Aşa este arta: tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. A fost în același timp, așa cum criticii au relevat, un adept pentru o sinteză a artelor, iar faptul acesta a rezultat din viziunea sa asupra simbiozei dintre sculptură și arhitectură, declarând despre aceasta din urmă faptul că „arhitectura este sculptură locuită”.
Dacă urmărim parcursul maestrului Brâncuși, drumul anevoios al copilăriei, apoi al procesului de educație, devenirea artistică, deschiderea, apoi izolarea sa față de lume realizăm că viața i-a fost o luptă și o căutare, așa cum își imagina, atunci când afirma că „sculptorul se luptă cu materialele, piatră, bronz, marmură sau altele şi urmăreşte să îmbine toate formele într-o unitate perfectă şi să le insufle viaţă”. Dacă lupta dată cu materialele avea drept finalitate perfecțiunea și forma desăvârșită, fiind un artist total al formelor, Brâncuși a fost în egală măsură un fin și pătimaș căutător al ființei și esenței. Brâncuși a încercat prin creațiile sale să redea sufletul, ceea ce rămânea ascuns tuturor, deoarece considera că „proporţiile interioare ale obiectului sunt acelea care spun totul”. A exemplificat apoi atât de frumos această căutare a esenței lucrurilor, a dinamismul formei, atunci când a afirmat: „nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Eu nu creez Păsări, ci zboruri”. Curajul este apoi un alt termen pe care i-l putem atribui artistului, care a căutat mereu calea spre creație, spre perfecțiune, depășindu-și condiția prin muncă, asumare și curajul de a crede că doar munca și pasiunea contează în artă. Curajul de a propune o nouă cale, de a căuta ineditul, depășind viziunea rodiniană, a idolului său, pentru a-și descoperi propriul drum creator. Considerând că „nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, concepția care a stat la baza deciziei de a refuza să fie ucenicul celui pe care-l admira și în căutarea căruia plecase, Brâncuși și-a asumat o identitate proprie, care a fost urmată apoi de generații întregi de sculptori.
Criticii îl consideră pe Brâncuși cea mai complexă personalitate a sculpturii secolului XX, însă una din dintre importantele teze ale criticilor referitoare la opera sa este aceea potrivit căreia „Brâncuşi rămâne inclasabil”, care-i aparține Margitei Rowell, subliniind astfel imposibilitatea poziţionării într-un tipar al operei fondatorului sculpturii abstracte.
Marele artist a promovat, acolo unde a expus și creat teme de inspiraţie românească, din tradiţiile naționale, basme, legendele dar mai ales arta populară românească, iar creaţia Coloana infinită a maestrului, inspirată de la stâlpii de susţinere ale caselor din satele României, reflectă cel mai fidel această realitate. Creația lui Brâncuși întruchipează astfel întreaga spiritualitate românească, cu zbuciumul, simplitatea și credințele ei, iar iar impunerea ei în universalitate a transformat-o într-un limbaj universal.
Aș mai aminti aici două principale izvoare de inspiraţie ale operei, introduse de curând în critica de artă a artistului, cea a legendei facerii şi Luceafărul de Eminescu. Constantin Brâncuşi dă naştere astfel unor forme sculpturale simple, dar în acelaşi timp profunde conceptual precum sursele sale de inspirație.
Viziunea complexă, mereu în căutarea esenței, asupra operelor sale este dovedită și de atenția acordată de artist numelor oferite creațiilor, care au un anumit tâlc, așa cum dovedesc criticii săi. „Sculptura lui Brâncuşi e fructul aceleiaşi puteri de abstracţiune, al aceluiaşi nesaţ de absolut”. Fiind un deschizător de drum, un artist care îmbrășișează necunoscutul, are curajul de a depăși barierele ca un firesc, iar acest lucru nu se întâmplă doar în creație, ci și în procesul denumirii acestora.
Aș mai aminti spre final un alt simbol, lait-motiv al creației lui Brîncuși, pe care îl identificăm fidel într-o mărturie pe care i-o datorăm lui Nicolae Agârbiceanu, anume credința. Brâncuși consideră că „nu există artă fără credinţă; ce monument poate fi mai admirabil decât o catedrală gotică la care au lucrat atâţia oameni şi artişti şi totuşi nici unul nu este cunoscut”.
Se cuvine deci să-i oferim locul meritat în cultura națională și europeană lui Constantin Brâncuși fiind mai întâi noi conștienți de valoarea sa, prin cunoașterea ei concretă. Așa cum afirma în 1937 cunoscutul sculptor Henry Moore, “Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”; tot așa trebuie să ne asumăm că astăzi Brâncuși oferă epocii noastre conștiința europenismului și universalismului culturii române.
Prin opera sa, Brâncuși ne-a lăsat moștenire un univers artistic ideatic, universal și original, care se remarcă în istoria sculpturii și pe care avem obligația să-l cunoaștem și să-l protejăm.