Una din spaimele vehiculate de către regimul comunist a fost aceea a anexării unei părți din teritoriul României de către Ungaria. Scenariul era reluat în momentele în care Nicolae Ceaușescu dorea să acopere o nouă măsură de austeritate. În fața imaginarului pericol extern, românii „uitau” de criza alimentară, frigul sau întunericul din apartamente. Moștenitorii politici ai lui Nicolae Ceaușescu, regrupați în FSN după 1990, au știut la fel de bine ca predecesorii lor să se urce pe treptele puterii aducând în prim plan diferite temeri colective. Pericolul desprinderii Transilvaniei a fost în perioada post-decembristă invocat în numeroase rânduri, iar modul de prezentare în media românească și evoluția în sine a evenimentelor de la Târgu Mureș, din 13-15 iunie 1990, pot fi considerate elocvente pentru dibăcia noului aparat „de stat și de partid”, pentru a-l cita pe Petre Roman. Faptul că un partid precum România Mare reușea să facă parte la un moment dat din arcul guvernamental orchestrat de Ion Iliescu, iar liderul său Vadim Tudor ajungea în anul de grație 2000 în finala alegerilor prezidențiale cu fostul prim-secretar Iliescu nu a fost deloc rodul întâmplării.
Aceiași ani 2000 aduceau în spațiul public românesc un subiect fierbinte, pe care partidele românești nu au știut cum să-l gestioneze: descentralizarea și regionalizarea. După curajosul manifest al lui Sabin Gherman: M-am săturat de România (1998), Grupul Provincia și Liga Pro Europa au încercat să atragă atenția prin dezbateri, mese rotunde și manifestări științifice asupra faptului că modelul de organizare administrativă a statului român – super centralizat și birocratizat – nu mai poate funcționa cu rezultate pozitive pentru cetățenii acestei țări. Campania pornită împotriva inițiatorilor acestui proiect a contribuit la transformarea celor două teme doar în subiecte de campanie electorală.
După 18 ani de la acele momente, patru primari ai unor orașe din Transilvania reușesc nu doar să găsească un mod eficient de atragere de fonduri europene pentru comunitățile lor, dar și să transmită un mesaj foarte clar spre București și anume faptul că nu mai acceptă modul discreționar de administrare a banului public de către autoritățile centrale. Să ne înțelegem, în clipa în care facem trimiteri critice spre București nu trecem cu vederea peste faptul că în structurile centrale ale statului român sunt funcționari proveniți din toate regiunile istorice. Problema nu este deci a regiunii din care face parte un funcționar guvernamental, ci modul în care sunt structurate astăzi instituțiile centrale. Pentru cineva care nu a fost până acum în Cluj, Oradea, Arad, Timișoara (Alba Iulia se va asocia și ea în curând, cred) modul în care aduc în fața întregii țări cei 4 primari problema descentralizării României poate să pară unora ca fiind expresia unui egoism politic sau rodul unor obiective politice ascunse. Având ocazia să merg în ultimul an la Cluj și Alba Iulia (împreună cu colegii din Comisia de Cultură a PNL), Timișoara (cu colegii din C.A. al TVR) și cunoscând o parte din cei implicați în acest proiect (anul viitor voi merge tot cu Comisia Națională de Cultură în celelalte orașe amintite), înțeleg foarte bine că înfățișarea europeană a acestor orașe obligă aproape pe edilii lor să tragă de mânecă guvernul de la București, cu privire la ritmul prea lent și greoi de funcționare al statului român astăzi.
Cunoscând și urmărind cu atenție activitatea unora din cei implicați în acest proiect cred că, prin întregul demers, ei răspund nevoilor cetățenilor României de astăzi, care au sentimentul că după aproape treizeci de ani de la Revoluția din 1989 nu s-au schimbat prea multe lucruri semnificative în viața lor.
Putem ca oameni politici să utilizăm în discursurile noastre câte simboluri naționale dorim și să ne legitimăm prezentându-ne ca mari patrioți, iar pe adversarii noștri ca mari dușmani ai țării. Mult mai important este dacă înțelegem că printre obligațiile noastre se află transformarea statului român într-unul suplu, prietenos cu contribuabilii, integrator și arbitru al vieții economice și social-culturale. Măsuri luate în această direcție ar putea să nu aducă imediat multe voturi, dar abia atunci am putea spune că activitatea noastră politică nu este orientată spre interesele noastre imediate, ci spre cele ale românilor. Din toate aceste motive prezentarea de către frânarii României a acțiunii de constituire a Alianței Vestului, ca parte a unui plan de desprindere a unei părți din țară devine un bun indicator al spaimei create în anumite cercuri politice că mai devreme sau mai târziu România va fi cu adevărat o țară europeană.
În acest context și nu numai, pentru PNL, introducerea unui sistem de guvernare prin care să aducem deciziile politice mai aproape de cetățeni devine o obligație.