În regimurile democratice, alegerile sunt considerate pe bună dreptate ca fiind un adevărat test pentru liderii politici și strategiile adoptate până atunci. Alegerile europarlamentare și referendumul convocat de președintele Klaus Iohannis au arătat, prin rezultatele lor, câteva lucruri. Mai întâi a fost evident faptul că, în ciuda retoricii naționaliste a PSD și ALDE, românii au preferat formațiuni care susțin continuarea proiectului european al României. Partidul care pare să nu înțeleagă nici în acest moment ce i s-a întâmplat la alegerile din 26 mai este fără îndoială ALDE. În mod normal nu sunt interesat de viitorul altor partide, dar fiind vorba de foști colegi nu pot, când privesc astăzi la toată degringolada aldiștilor, să nu-mi aduc aminte de evoluția și sfârșitul grupării conduse de Gheorghe Tătărescu, după venirea guvernului condus de Petru Groza.
La fel ca cel care se pare că i-a fost model politic, Gh. Tătărescu, Călin Popescu-Tăriceanu și-a căutat mereu locul. Fără a da semne că deciziile lor politice majore sunt rezultatul unor analize profunde, ambii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a fi mereu pe primul loc, chiar dacă asta a însemnat în cazul primului acceptarea mâinii otrăvite întinse de regele Carol al II-lea, în 1933, iar pentru al doilea oferirea unei satisfacții uriașe lui Ion Iliescu prin apariția unei sciziuni (în vara lui 1990) care putea fi fatală proaspătului reînființat PNL, ajungându-se chiar și la formula unei coabitări între facțiunea liberală dizidentă și emanația lui Ion Iliescu și Petre Roman.
Acela a fost începutul peregrinărilor lui C. Popescu-Tăriceanu și a arătat în fiecare ocazie că, cu cât a invocat principiile liberale mai tare, cu atât se reducea timpul până când se dovedea că de fapt îl ghidează doar interesul personal. Critic al USL chiar și în campania electorală din 2012, Tăriceanu a zbughit-o fix în brațele lui Victor Ponta în momentul în care PNL a divorțat de PSD, pentru că a simțit o oportunitate de a se aranja personal și pentru asta a făcut tot ce a putut pentru a rupe PNL. Tăriceanu, la fel ca Guță Tătărescu, a crezut că dacă duce o aripă din PNL în subordinea tovarășilor de ieri și de azi, va reuși să se salveze personal. Istoria a arătat ce înseamnă să ai foarte multă încredere în urmașii lui Marx și Engels, din spațiul românesc. E adevărat, a simțit lucrul acesta și Crin Antonescu.
După aproape trei ani în care ALDE a fost slujitorul PSD, asistându-l pe stăpânul Liviu Dragnea în încercarea de a ucide statul de drept (obținând în mod evident și destule avantaje), Tăriceanu a constatat că după dispariția lui Petru Groza de stil nou nu mai are cine să-i ducă la îndeplinire vechile promisiuni. Tactica restructurării guvernului nu mai poate să țină pentru un electorat deja obișnuit cu o gamă foarte largă de jonglerii politice ale celui care a fost până luni președintele Senatului. Dincolo de surpriza retragerii din fruntea Senatului, știm cu toții faptul că retragerea din administrația locală nu va avea loc. În acest context, mi se pare incredibilă credulitatea lui Tăriceanu în cântecul de lebădă a lui Ponta. Să faci politică de 30 de ani și să crezi în sinceritatea lui Victor Ponta – care în mod evident dorește doar să preia conducerea PSD – devine de neînțeles. Din declarațiile și luările de poziție din ultimele zile devine tot mai clar faptul că fostul prim-ministru liberal nu a învățat nimic din destinul lui Tătărescu, de care s-au folosit comuniștii, dar nici din lecția ultimilor ani ai asocierii liberalilor de diferite coloraturi cu PSD.