Marcăm astăzi, 16 noiembrie, Ziua Patrimoniului Mondial UNESCO din România, domeniul în care țara noastră a făcut pași semnificativi în ultimele decenii în propunerea și includerea unor elemente de patrimoniu național pe lista monumentelor, dar și în direcția protejării și prezervării acestuia.
Patrimoniul cultural al unui stat are un rol direct în viața fiecărui cetățean și a fiecărei comunități, pentru că ajută la definirea identității și la procesul de dezvoltare. El devine o forță pentru fiecare comunitate, pe care o regăsim în mai multe domenii – de la cel cultural la cel economic sau turistic. România i-a acordat patrimoniului cultural național un rol și mai important, acesta devenind domeniu al infrastructurii critice naționale. Adică statul român consideră patrimoniul, începând cu anul 2019, ca fiind un element esențial al sistemului, pentru menținerea funcțiilor vitale ale societății, iar perturbarea sau distrugerea lui ar avea un impact semnificativ la nivel național și, dacă ne gândim la siturile recunoscute ca parte a patrimoniului mondial, ar lipsi moștenirea culturală mondială de elemente importate pentru înțelegerea identității din această parte a Europei.
Din păcate, patrimoniului național din România îi lipsesc astăzi măsurile concrete care să îl transforme în ceea ce reprezintă în majoritatea statelor europene: o resursă importantă pentru creșterea economică, ocuparea forței de muncă și coeziunea socială, cu un potențial mare de revitalizare a zonelor urbane și rurale, precum și de promovare a unei dezvoltări sustenabile. Pentru aceasta nu ne lipsesc doar resursele financiare, ci și un cadru legislativ ancorat în realitățile actuale, modern și suplu, aflat în slujba interesului valorificării și prezervării patrimoniului românesc.
În ultimii ani, în România, s-au realizat câțiva pași în acest sens, precum elaborarea unui nou Cod al Patrimoniului (dar care astăzi nu este adoptat), elaborarea de noi mecanisme de finanțare pentru restaurarea la nivel local sau național, dar și investiții în vederea protejării și revitalizării domeniului patrimoniului prin accesarea de fonduri europene sau a unor împrumuturi externe. Un exemplu este amplul Proiect privind reabilitarea patrimoniului construit și modernizarea unor clădiri culturale din România, finanțat ca urmare a Acordul-cadru de împrumut dintre România și Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (BDCE), în valoare de 216 milioane de euro, care vizează opt obiective de investiții din mai multe regiuni ale țării și care va duce la o îmbunătățire a infrastructurii culturale din România. Este un proiect început de echipa liberală de la Ministerul Culturii din anul 2020.
Pentru a dovedi faptul că ne pasă de soarta patrimoniului național, nu este suficient să-l declarăm infrastructură critică a statului român, ci trebuie să asigurăm cadrul legislativ și financiar care să asigure prezervarea și valorificarea acestuia de către toți cei implicați în deținerea și protejarea elementelor de patrimoniu. Este nevoie de înțelegerea necesității, dar, mai ales, a urgenței de a acționa în sprijinul patrimoniului național, deoarece timpul și nepăsarea sunt astăzi cei mai mari dușmani ai acestuia.
În acest sens, în perioada următoare, voi iniția o serie de amendamente și propuneri legislative care să faciliteze, simplifice și impulsioneze acțiunile de restaurare, conservare și valorificare economică a patrimoniului, care să încerce înlăturarea principalelor impedimente în procesul de salvgardare a bunurilor patrimoniale naționale. Aceste propuneri pe care le voi face vor oferi cadrul adecvat pentru a da o șansă unor elemente culturale care ne definesc să treacă testul timpului, să ajute comunitățile în procesul lor de dezvoltare durabilă. Pentru că protejarea patrimoniului reprezintă, pe lângă o datorie pentru generațiile trecute de la care îl moștenim, o responsabilitate pentru prezent în vederea păstrării identității naționale și utilizării lui în mod sustenabil, dar și o obligație pentru a-l transmite generațiilor următoare, astfel încât să contribuie la capacitatea de reziliență a societății românești la provocările viitorului.
Să nu uităm că printre drepturile omului se numără și acela de a asigura fiecărui cetățean și tuturor comunităților, pe acela de a cunoaște, utiliza, întreține, a face schimb și a beneficia de propria moștenire culturală. Să nu-i privăm pe copiii noștri de acest drept – de a se bucura de elementele de identitate ale poporului român. Patrimoniul cultural este propria noastră identitate, individuală și națională, dar, cu puțin interes, deschidere și unitate poate fi și o importantă resursă a prezentului și a viitorului!