Nu mai ascultăm. Nu ne mai interesăm. Nu mai facem nici cele mai minime sau superficiale cercetări. Falsurile nu au circulat niciodată mai repede. Părerile pe fugă nu s-au creat niciodată mai repede. Nu îmi aduc aminte să fi văzut atât de mulți oameni care să fie cuprinși de o fantasmă în care să creadă. Nu mai verificăm. Nu mai analizăm.
Dăm verdicte rapide. Răul pare o febră ușor transmisibilă. Invectivele nedrepte de la câțiva devin contagioase și le preiau foarte mulți. Avem prea la îndemână bășcălia și ironia crudă, le utilizăm cu larghețe. Mestecăm opiniile altora, greșite de cele mai multe ori. Ne lăsăm purtați de valurile negative. Confundăm iluzia justițiarului cu setea de a umili public. De a fi spirituali. De a clătina prea ușor din cap. De a arăta cu degetul. De a găsi vinovați.
Crește în noi senzația că suntem cu atât mai curați cu cât aruncăm cu mai mult noroi și asta mă intrigă.
Înflăcărați și înfierbântați atât de ușor pe mize mici atunci când nu sunt chiar false. Uităm că nedreptatea doare mai mult ca orice. De unde graba de a stigmatiza? De ce nu recunoaștem un bullying public? De ce nu mai avem dubii sau dileme înainte de a da cu ceva sau cineva de pământ? De ce săpăm șanțuri și de ce ridicăm ziduri? De ce pare că așteptăm cu satisfacție ocazii de a ridiculiza?
Sunt un om optimist. Dar cu picioarele pe pământ. Nu îmi fac iluzii singur. Dar mereu planific și muncesc pentru mai bine, tot timpul cu încredere. Tot timpul implic oameni, colegi. Cât mai des cu putință cer opinii și argumente diferite. Să nu îmi scape ceva, să fac un lucru cât mai bine. Nu îi judec, îi ajut dacă pot, le cer sprijinul unde am nevoie. Nu este o rețetă, este un mod de viață.
Dar sunt zile mai „dark”, momente când parcă viralizarea unor nedreptăți mă pun serios pe gânduri.
Și nu pot să nu mă întreb:
Ce e cu noi??
