Într-o societate ieșită din comunism cu o imagine aparte despre rolul partidelor politice într-un regim democratic, eșalonul doi al Partidului Comunist a reușit magistral, am putea spune astăzi, să joace rolul de salvatori ai întregii națiuni și să identifice, prin intervenții publice, încă de la primii pași făcuți în arena politică pe „adversarii” libertăților dobândite în decembrie 1989. Cuplați rapid la relațiile de putere și influență ale regimului comunist din întreaga țară, liderii FSN au dovedit, într-un timp scurt de la îndepărtarea lui Nicolae Ceaușescu, faptul că nu au sub nici o formă disponibilitatea de a accepta la masa deciziilor reprezentanții altor curente politice, știind foarte bine că în acele momente se trasa harta scenei politice românești și că viitoarele destine depindeau de rolul asumat și jucat în acele momente.
Formele timide de asociere, încă din primele luni ale anului 1990, între forțele politice care-și revendicau legitimitatea din perioada anterioră instalării regimului comunist i-au determinat pe Ion Iliescu și adepții săi să-și diversifice mijloacele de luptă politică, din arsenalul folosit făcând parte: infiltrarea, presiunea, amenințarea și chiar violența. În ciuda tuturor jocurilor făcute de tovarășul Iliescu societatea românească a început să crediteze treptat forțe politice pentru care principii precum garantarea proprietății private, separarea puterilor în stat, libertatea presei și nu în ultimul rând aderarea la structurile economice și politice ale Europei Occidentale, făceau parte din programele lor politice asumate. Victoria din 1996 a lui Emil Constantinescu a fost în primul rând victoria unui segment din societatea românească care dorea în mod ferm revenirea în spațiul european, apoi a unor forțe politice care au înțeles că șansa lor de izbândă depinde de capacitatea lor de a se coagula în ciuda unor divergențe cunoscute și apoi a unui lider care prin întreaga sa activitate demonstrase că era total diferit față de Ion Iliescu.
Victoria lui Traian Băsescu din 2004 și cea a lui Klaus Iohannis din 2014 trebuie văzute în același registru al unei competiții politice în care PNL a avut tactul și răbdarea să construiască un mecanism politic apt să lupte cu un partid care dincolo de apartenența sa la Internaționala Socialistă și a numelui său, a demonstrat prin acțiuni concrete că are destul de puține lucruri în comun cu social-democrația europeană.
Astăzi, România se află din nou în fața unei încercări și a unei alegeri. Pe de o parte avem un partid transformat într-o unealtă a unui lider preocupat doar să scape de justiție dar care a reușit să inoculeze în mintea multor români ideea unui adevărat „welfare state”- PSD, iar pe de altă parte avem energia și voința PNL de a se opune încercării de a întoarce România în trecut. Moțiuni de cenzură, contestații la Curtea Constituțională, sesizări la Avocatul Poporului sunt doar câteva din acțiunile de politică concrete ale PNL în toți acești ani prin care a încercat să oprească tăvălugul PSD asupra statului de drept. Alegerile europarlamentare din 26 mai nu sunt doar un test pentru liberali, ele vor fi în același timp expresia determinării societății românești de a nu fi aruncată din nou în „trecut”.
Mastodontul financiar, administrativ, mediatic, și, iată, și juridic creat de PSD impune din nou pentru reușita unei acțiuni de contracarare a lui, o coalizare a mai multor forțe politice. Nucleul există și el e reprezentat de PNL care, vorba unui slogan de pe vremuri, este pregătit și dispus să lupte până la capăt cu PSD. Important este ca ceilalți actori politici care vor să scape România de PSD să aibă grijă ca în elanul lor să nu ridice bariere de netrecut tocmai cu PNL, care a demonstrat că are vocația construcției. Realizarea unei coalizări a forțelor politice care se revendică astăzi de la centru-dreapta poate fi vitală nu pentru un partid sau altul, ci pentru rămânerea în familia europeană a societății românești.