La ceas aniversar!

Denumit de istorici ca fiind secolul liberalismului, secolulul al XIX-lea a reprezentat pentru societatea românească momentul cuplării la spaţiul cultural şi politic al Europei Occidentale. Pentru tineri precum I.C. Brătianu, Dimitrie Brătianu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti etc., declanşarea revoluţiei de la 1848 reprezenta ocazia mult aşteptată pentru afirmarea în spaţiul românesc a unor valori precum libertate individuală, egalitatea în faţa legii, garantarea proprietăţii etc, principii şi idei care făceau parte deja din vocabularul lor politic. Experienţa acumulată după înfrângerea revoluţiei avea să-i determine pe cei mai mulţi dintre ei să se angajeze într-o amplă acţiune de convingere a opiniei publice europene şi a liderilor politici importanţi cu privire la necesitatea şi utilitatea, chiar şi pentru interesele lor, a constituirii unui stat românesc unitar la nordul Dunării. Aceasta devenea prima bătălie diplomatic pe care prima generaţie de liberali aveau să o câştige, reuşind să cointereseze marile puteri mai întâi în acceptarea lui Alexandru Ioan Cuza în fruntea Principatelor Române şi apoi în recunoaşterea lui Carol de Honezollern ca monarh constituţional.

Pentru liberali, reforma electorală, şcolară şi cea agrară reprezentau piese importante din angrenajul statului român modern pe care se angajau, începând chiar din 1859, să-l construiască împreună cu Al.I. Cuza, el însuşi membru al familiei liberale. Evoluţia ulterioară a statului român a fost expresia viziunii pe care liberalii o aveau asupra direcţiei ce trebuia urmată după 24 ianuarie 1859. Constituţia de la 1866, recunoscută chiar şi de către adversari ca fiind un act politic de esenţă liberală, consfinţea în mod categoric principii ale unui stat modern: separarea puterilor, libertatea presei, garantarea proprietăţii etc.

Învăţând din lecţia anilor petrecuţi în opoziţie (1868-1875), liberali aparţinând mai multor curente de gândire şi acţiune politică de nuanţă liberală decideau la 24 mai 1875 formarea unei mari alianţe politice numită „Coaliţia de la Mazar Paşa”, devenită nucleul viitorului Partid Naţional Liberal.

„Parteneriatul” instituit în timp între I.C. Brătianu şi Carol I asigura României o lungă guvernare liberală (1876-1888) sub auspiciile căreia societatea românească dobândea tot mai mult profilul unei societăţi moderne, pe numeroase paliere. Independenţa, proclamarea regatului şi aderarea României la Tripla Alianţă deveneau alte succese ale unui guvern care, sub baghetalui I.C. Brătianu, punea cărămidă peste cărămidă în consolidarea unei Românii preocupată nu doar de modernizarea internă, dar şi de poziţia pe care o ocupa în planul relaţiilor internaţionale.

Începutul secolului XX aducea pentru PNL, dar şi pentru societatea românească în ansamblul ei, noi provocări. În timp ce marile puteri dădeau semen că sunt tot mai nerăbdătoare, privind o nouă redesenare a hărţii geopolitice a Europei, pentru români problema agrară, dar şi cea a participării la viaţa politică a unui număr mai mare de cetăţeni devin tot mai presante. Pentru gestionarea ambelor probleme, dar şi o abordare pragmatic în politica externă era nevoie de curaj şi determinare. Era de această dată rândul unei noi generaţii de liberali, grupată în jurul lui Ionel Brătianu,să-şi assume ieşirea după doi ani de neutralitate dintr-o alianţă care nu putea oferi garanţii cu privirela îndeplinirea unui proiect precum era cel al unirii tuturor românilor într-un singur stat. Ionel Brătianu împreună cu regele Ferdinand de această dată, au înţeles rapid că eroismul soldaţilor de la Mărăşeşti, Mărăştişi și Oituz putea fi răsplătit doar cu împroprietărirea pe noi terenuri agricole şi obţinerea dreptului de vot. Era vremea deciziilor cu gândul la viitorul ţării, şi nu la interesul politic personal.

Lecţiile oferite de luptele politice anterioare aveau să-l ajute pe Ionel Brătianu ca prin negocierile purtate înainte de intrarea României în războiul din 1916 să genereze condiţiile esenţiale pentru realizarea Marii Uniri, prin recunoaşterea de către Marile Puteri a dreptului istoric al românilor asupra unor teritorii precum Transilvania, Banatul şi Bucovina. Sentimentul datoriei faţă de viitorul unei ţări pe care o iubea profund, îl determina pe liderul liberal să ia în calcul inclusive retragerea de la guvernare în 1919.

Marea Unire de la 1918 nu a fost jocul unui hazard. Dimpotrivă a fost expresia concretă a viziunii şi tenacităţii unor lideri politici abili, care au înţeles foarte clar misiunea ce trebuiausă o ducă la îndeplinire. România anului 1918 devenise din proiect realitate, dintr-un deziderat un vis împlinit și datorită loialităţii, curajului şi iscusinţei liberalilor români.