Privind relația intelectualilor români cu viața politică de după 1990 aceasta pare să evolueze în mod aproape obligatoriu între două ipostaze ilustrate de formula – turn de fildeș – sau cea denumită inspirat de Raymond Aron „spectateur engagé.”. E adevărat că în clipa în care Raymond Aron utiliza acest concept, o bună parte a intelectualității românești vorbea mai degrabă despre literatura de sertar, prea puțini regăsindu-se alături de Paul Goma, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca. După o serioasă tăcere, revoluția a oferit tuturor posibilitatea să aleagă între cele două variante. Dacă unii au continuat să rămână în turnul de fildeș considerând politica ca fiind un tărâm al pierzaniei, alții, destul de mulți în primii ani după 1989, au crezut că au datoria și capacitatea să creeze mecanisme prin care să se opună încercării lui Ion Iliescu și oamenilor săi, de perpetuare a regimului comunist.
Înființarea Alianței Civice și apoi a PAC a fost expresia energiei unor intelectuali care au vrut să recupereze din timpul pierdut și să ofere exemple despre modul în care competența profesională și atașamentul față de o comunitate pot ajuta la remodelarea unei societăți. Reticența resimțită repede, chiar din partea forțelor politice democratice a fost un semnal destul de clar despre faptul că cei mai mulți dintre liderii acestora și-ar fi dorit ca intelectualii să rămână mai degrabă în turnul de fildeș, cu posibilitatea de a-i aplauda la nevoie.
După înghesuiala la care a fost supus Nicolae Manolescu, prin cotloanele și protocoalele CDR, propulsarea lui Emil Constantinescu în funcția de președinte al României venea după o transformare serioasă a acestuia, din spectatorul angajat în omul politic văzut de multă lume ca unul providențial. În ciuda acestei metamorfoze, dezamăgirea provocată de prestația lui disproporționată față de performanța reală a mandatului, ținând cont de dezastrul lăsat de urmașul lui Nicolae Ceaușescu, s-a răsfrânt în mod indirect asupra întregii intelectualități implicate.
Intelectualii români au continuat și după anul 2000, sfârșitul mandatului lui Emil Constantinescu, să se implice politic. Unii au reușit să devină figuri importante în partidele lor, fără a impune însă abordări sau teme diferite față de cele propuse de mainstream-ul respectivelor formațiuni politice. Dintre aceștia cei care au înțeles repede regulile jocului au reușit în plan personal, conformându-se regulilor și practicilor existente deja. Marea majoritate a celor rămași în politică continuă să joace un rol nedefinit, fie din cauza lor, fie a diferitelor conduceri. Alții au abandonat lupta după ceva timp, recunoscând astfel greutatea unei lupte cu un sistem politic ce pare de multe ori anchilozat în timp.
Nu comentez de regulă ce se întâmplă în alte partide. Voi face însă acum o excepție. Când o formațiune politică vorbește apăsat despre oameni noi și de specialiști, te face să-i privești cu multă atenție evoluția și mai ales să vezi care e distanța de la teorie la practică. Cooptarea scriitorului Dan Lungu în rândul celor care au candidat la alegerile parlamentare din 2016 am crezut că e o dovadă a veridicității declarațiilor fondatorilor USR. Nu știu dacă formațiunea care l-a avut ca președinte pe Nicușor Dan și-a schimbat între timp linia programatică, dar înfrângerea suferită de scriitorul Dan Lungu în competiția pentru funcția de președinte de filială municipală a USR la Iași, este un semn în privința interesului pe care-l reprezintă astăzi intelectualii în partidul condus de Dan Barna. Povestea cu noul val, ca explicație pentru susținerea șefului de cabinet a deputatului Cosette Chichirău împotriva profesorului, sociologului și scriitorului consacrat internațional Dan Lungu, nu ține.
De fapt, cred că acesta este doar primul semn al schimbării unei gărzi în USR. În locul oamenilor pentru care politica a fost domeniul din care poți mișca lucrurile se vor infiltra treptat adepții pragmatismului și al agendei duble.