Când vedem modul în care este tratată Moldova astăzi, de către puterea politică și administrativă a acestei țări aflată la București, suntem tentați să ne întrebăm dacă așa fost mereu și mai ales cum s-a ajuns aici.
Realitatea istorică arată așa. Înainte de anul 1859, Iașul era un oraș mai bine dezvoltat din punct de vedere economic decât Bucureștiul. Explicațiile sunt multiplele, iar cu prilejul unei alte postări vom reveni cu cifre. Realitatea aceasta economică făcea ca la Iași să se afle destui lideri politici, precum Niculae Istrati și alții, care – în ciuda spiritului național unionist al epocii – nu erau încântați prea tare de ideea unirii și mai ales de existența unei singure capitale, cu sediul la București. Convingerea lor a luat forma unor texte binecunoscute în epocă și a unor acțiuni politice concrete. Când totuși rezistența lor a fost înfrântă și proiectul unionist a fost cel câștigător, moldovenilor li s-au făcut repede câteva promisiuni de natură economică, cu scopul declarat de a recompensa pierderile financiare suferite de Iași, prin mutarea capitalei.
După cumpăna anului 1866, când Iașul a revenit în atenția Bucureștiului prin mișcarea separatistă din 3/15 aprilie, promisiunile au fost reluate de noile autorități, iar Carol I lansa formula de Iași a doua mea capitală sau Iași capitală culturală. Uneori când auzi formula aceasta astăzi, te întrebi în ce măsură nu am rămas doar cu un titlu bine găsit de către noul monarh al României. Deloc paradoxal, pentru că exprima o viziune politică și nimic altceva, moldoveaul Mihail Kogălniceau avea să se opună în următorii ani asigurării unui tratament preferențial pentru Iași, considerând că într-un stat modern nu pot exista regiuni care să beneficieze de tratamente preferențiale. În același timp munteanul I.C. Brătianu dovedea prin luările sale de cuvânt faptul că nu uitase de angajamentele luate față de Iași, încercând din postura de prim-ministru să le respecte.
Timpul a trecut, iar anii de după 1990 au relevat o tendință a aceluiași centru politico- administrativ de a trata restul țării în mod discreționar. Pe acest fundal a apărut ideea reorganizării administrative a României pe criterii regionale și a implementării unei descentralizări serioase, care să permită comunităților locale să decidă asupra prezentului și viitorul lor, prin liderii pe care-i aleg. Regimului comunist – care a supraviețuit în România și după 1990 în diferite forme de existență (politice, mediatice) – nu doar că a aruncat proiectul regionalizării în derizoriu, prin reprezentanții săi, dar a pus în seama acestuia idei precum destrămarea țării, infiltrarea unor servicii și interese diferite în rândurile celor care susțineau asemenea idei. Astfel s-a ajuns la situația în care susținătorii unui proiect modernizator să fie puși repede la un adevărat stâlp al infamiei.
Din nefericire proiecte precum cel amintit – al așezării pe alte baze a statului român – susținut cu toată forța de Liga Pro Europa, al cărui membru am fost, a avut cel mai slab ecou în Moldova. De aici s-au putut auzi cele mai multe reproșuri la adresa inițiatorilor regionalizării. Faptul că aici avea să se înființeze un Partid al Moldovenilor condus de Constantin Simirad – supărat pentru eșecul preluării conducerii PAC – nu provoca aceleași semene de întrebare și îngrijorare. Asta s-a datorat faptului că, dincolo de orgoliul unui lider politic zonal, nu exista nici un suport ideatic sau un freamăt intelectual, care sa refacă o legătură simbolică cu înaintașii regionalismului moldovenesc amintit deja. Cred că tocmai aici trebuie căutate și cauzele eșecului acestui proiect politic interesant.
În anul Centenarului Marii Uniri (sintagmă care, până la finalul lui 2018 va fi golită de conținut), Moldova este din nou uitată și umilită. Descurcăreți pentru propriile interese, liderii moldoveni ai PSD nu reușesc să se așeze cu toții la o masă și să vorbească cu liderii lor de la nivel central despre problemele moldovenilor și eventual să-i atragă alături de ei și pe reprezentanții celorlalte partide, într-o încercare de scoatere a Moldovei din izolare. Sub PSD aflat de doi ani la guvernarea României, orașele Moldovei dau o luptă serioasă între ele pentru câștigarea bunăvoinței unor lideri naționali bucurându-se pentru faptul că reușesc uneori mutarea sediului unei instituții regionale, de la Iași la Bacău sau la Piatra Neamț.
Iașul pierde constant, iar lideri precum Maricel Popa, Mihai Chirica și toți cei sprijiniți de ei la alegerile parlamentare din 2016 , nu înțeleg ce li se întâmplă. Priviți cu atenție bugetul alocat în ultimii ani Moldovei și apoi Iașului. Oricât de importantă ar fi disciplina de partid, nu poți să stai să privești nepăsător la maniera în care este tratată întreaga comunitate de dincoace de Milcov. Ceea ce mi se pare periculos nu este doar amânarea sine die a promisiunilor din momentul constituirii statului român unitar, ci mai ales faptul că slăbiciunile unor lideri precum cei ai PSD din Moldova de astăzi pot crea sentimentul liderilor naționali că, indiferent ce decizii cu privire la Moldova vor lua, reprezentanții acesteia vor sta la nesfârșit cu capul în pământ temându-se să nu-și supere șefii politici.
Când ești prudent în privința deciziilor pe care le iei cu privire la propria ta viață poate fi de înțeles, când te gândești însă mai mult la bunăstarea ta decât a celor care te-au ales pentru o funcție sau alta devine de-a dreptul condamnabil. Moldova poate ieși din sărăcie prin asumarea unor proiecte cu adevărat importante pentru viitorul ei de. Acest lucru poate fi făcut de către lideri care înțeleg faptul că decalajul existent între Moldova și restul țării poate pune sub semnul întrebării viitorul parcurs al statului român.