Într-o societate cu o puternică tradiție autoritară, patriarhală, după 1990 modelul prezidențial de succes a fost cel întruchipat de Ion Iliescu. Venit din vechea școală de partid comunist, el însuși un exponent fidel al valorilor comunismului, „întinate de Nicolae Ceaușescu”, așa cum spunea în decembrie 1989, fostul lider al UTC a știut ca nimeni altul să se folosească în scopuri personale de temerile și angoasele românilor, create de regimul comunist. Dacă Iliescu a mers pe latura de „părinte ocrotitor”, Traian Băsescu a jucat cartea tatălui autoritar care știe ce trebuie fiecărui membru al familiei și nu poate accepta decât urmarea sfaturilor sale. Cine a rămas alături de el a fost fericit și cu toate planurile realizate, cine a crezut că poate accepta diversitatea de opinii a avut de suferit.
Susținerea lui Klaus Iohannis, mai întâi în PNL, apoi în afara acestuia, în 2014, a fost și expresia dorinței multor români care au spus că e timpul să-și privească președintele cu respect, nu cu teamă și nu cu gândul la ce glumă proastă mai poate spune la adresa vreunui adversar. O parte dintre susținători au vrut ca cel care le va fi președinte să aibă un anumit prestigiu internațional și nu funcția să-i crească notorietatea în plan extern. Klaus Iohannis nu a fost ales prin opoziție la Victor Ponta, intrat în câteva războaie cu Traian Băsescu, ci prin raportare la fostul președinte. Cei care au vrut un Traian Băsescu, dar social-democrat, l-au votat pe Ponta, iar cei săturați de imaginea băsesciană l-au votat pe Iohannis.
Din păcate, și unii care l-au votat în 2014 pe Iohannis au sperat în sufletul lor ca, folosindu-și atuurile și eleganța, el să se manifeste măcar uneori ca Traian Băsescu. De aici au venit și primele critici și dezamăgiri: pentru că Iohannis nu poate și nu va fi un Băsescu cu față umană. Pe unii i-a dezamăgit că nu a intrat în luptă cu PSD imediat după preluarea mandatului, fapt ce a generat numeroase speculații, iar pe alții i-a dezamăgit pentru că nu i-a chemat la guvernare.
În mod real, președintele Klaus Iohannis a făcut ceea ce trebuia să facă într-un cadru constituțional precum cel existent: să apere justiția și statul de drept, să avertizeze asupra derapajelor guvernului sau ale unei majorități parlamentare și să reprezinte România în plan extern astfel încât să nu ne pierdem credibilitatea. Toate intervențiile lui Klaus Iohannis din ultimii ani au arătat, mai repede sau mai târziu, că a avut dreptate – mă gândesc la deciziile Curții Constituționale pe tema Codului Penal și a celui de Procedură Penală, dar și la cele legate de iresponsabilitatea economică dovedită de guvernele patronate de Liviu Dragnea.
Realitățile ultimilor ani arată însă și faptul că este foarte necesară clarificarea tipului de republică pe care îl vrem pentru România. Modelul de astăzi – republică semiprezidențială – s-a dovedit falimentar. Dincolo de forma de guvernământ, este timpul ca noi toți să răspundem la o întrebare neformulată încă: vrem în România un președinte puternic pe care să-l însărcinăm cu realizarea speranțelor noastre sau, dimpotrivă, un președinte cu rol de reprezentare și un premier puternic?
PSD a răspuns indirect la această întrebare prin tot ce a făcut din 2016 până astăzi. Este timpul ca și restul societății românești să ofere un răspuns. Unii vor spune că nu este acum momentul pentru aceasta, dar cred că de prea multe ori am spus, noi ca națiune: „Acum nu e momentul!” și de prea multe ori am gândit o arhitectură instituțională nu în funcție de necesitățile și aspirațiile noastre ca societate, ci în funcție de afinitățile pe care le-am avut cu un personaj sau altul pe care l-am dorit într-o anumită poziție politică.
Din toate aceste motive consider că este momentul să încetăm cu această abordare și să ne gândim cine vrem să fim. Iar de aici să începem să construim un viitor pentru noi și pentru România.