Pentru cei care trec pragul stării civile, sintagma statul ocrotește cetățeanul și familia sună din ce în ce mai straniu deoarece, în mod real, statul român nu ocrotește pe nimeni și nimic. Liberal fiind, îmi doresc de la statul român puține lucruri printre ele aflându-se: posibilitatea de a nu fi tâlhărit pe stradă ziua sau noaptea în egală măsură, de a beneficia de un tratament egal cu toți ceilalți cetățeni din partea oricărui reprezentant al legii și o corectă reprezentare a intereselor țării în afara ei, dacă este posibil fără a fi încurcate capitalele diferitelor state. Îmi doresc la fel de mult ca statul român să nu mă agreseze și să nu mă blocheze prin mecanisme bine meșteșugite și înțelese doar de el, în dezvoltarea și existența mea. Și încă ceva: aș vrea să știu ce se întâmplă cu taxele pe care le plătesc la bugetul central sau local, în egală măsură.
Dincolo de astfel de proiecții, statul român seamănă din ce în ce mai mult cu un obez urâcios, agresiv, incompetent și uneori chiar impotent. Vinovate pentru această situație sunt toate politicile sociale duse de România după 1989, suprapuse evident peste o practică a regimului comunist care, asemeni tuturor regimurilor autoritare a cultivat ideea paternalistă până la uciderea aproape, a celui „protejat”. Definirea statului român ca fiind unul social este una dintre cele mai mari minciuni posibile, pentru că proiectarea unei societăți în care cineva, numiți-l cum vreți – Leviathan sau oricum altfel – poate avea grijă de toți în egală măsură, contribuie la alimentarea unor himere de-a dreptul periculoase.
Sub aparența unei solidarități naționale, principiu pe care-l accept și-l înțeleg, în România după 1990 s-a dus o politică socială asistențială greșit concepută și aplicată, care a presupus acordarea necondiționată a unor ajutoare sociale pentru oameni menținuți intenționat într-o dependență constantă față de stat și care au devenit de fapt un suport electoral foarte important pentru anumite formațiuni politice. Grija față de cei săraci a fost dublată de ruinarea unor segmente economice importante, fapt care a dus inevitabil la tot mai puține încasări la bugetul național și local deopotrivă. Gestionarii cei mai importanți ai acestui proces – și răspunzători totodată – au fost cei care au vorbit în tot acest timp, tot mai răspicat de grija față de cei cu venituri modeste.
Susținătorii statului social nu ezită să ne vorbească în mod deosebit despre două din valențele sale și anume- asigurarea unui nivel minim de educație pentru toți tinerii acestei țări și un sistem de sănătate aproape gratuit. Oricât de liberal ai fi, dacă trăiești în România reală nu poți să nu recunoști necesitatea, aș spune chiar obligația, statului român de a susține sistemul educațional. Cred că de aici chiar ar trebui pornită reconstrucția României. Marea întrebare la care trebuie să răspundem este următoarea: în clipa în care vorbim despre susținerea educației românești de către statul român vorbim doar despre salariile din sistemul educațional sau și despre investiții în școli, laboratoare, refacerea școlilor profesionale, acolo unde mai este posibil și, nu în ultimul rând, despre ceea ce se numește sistem educațional dual? Primul pas spre normalizare ar fi recunoașterea faptului că stabilirea programei școlare, a numărului de locuri într-o școală, nu mai pot fi exclusiv atributul Ministerului Educației, iar autoritățile locale să fie complet ignorate. Încurajarea prin facilități fiscale a celor care vor să investească în școli, grădinițe private etc. ar trebui să fie o altă urgență pentru că din păcate statul român nu mai poate veni în întâmpinarea tuturor așteptărilor și necesităților care există astăzi pe piața educațională românească.
A doua valență de care vorbesc susținătorii statului social este aceea a sistemului sanitar gratuit. Salariile indecente de aici au reprezentat doar una din probleme. Cazul lui Călin Farcaș, tânărul brașovean de 29 de ani bolnav de hipertensiune pulmonară și care, în ciuda eforturilor disperate pentru a beneficia de un transplant de plămâni, nu a supraviețuit pentru că un număr de funcționari ai statului român nu au avut printre priorități și identificarea unei soluții salvatoare, este doar un exemplu. Într-un stat normal, măcar o anchetă ar fi pornit pentru depistarea blocajului mortal și a eventualilor săi responsabili. Strigătul disperat al unui tânăr : „ Cu greu reuşesc să mă mai ţin de la o zi la alta, să supravieţuiesc. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care mi-o mai dă ca să mă pot bucura de ea. Nu mai am putere să mă lupt şi cu statul”, nu a fost auzit de nimeni. Când ești factor decizional și un om aflat la limita puterilor sale cere cu ultimele forțe să nu fie ignorat și cu toate acestea nu miști nimic, soluția de bun simț este demisia. România nu cunoaște însă noțiunea demisiei ca expresie a onoarei pentru că onoarea e greu identificabilă astăzi în spațiul românesc.
Moartea absurdă a lui Călin Farcaș ar trebui să fie un semnal de alarmă cu privire la criza în care a ajuns astăzi sistemul sanitar românesc. Ceea ce trebuie să facă repede astăzi statul român este să reducă drastic birocrația din sistemul sanitar și să recunoască public nivelul până la care mai poate asigura servicii gratuite. Evident că putem să nu recunoaștem astfel de realități și că putem vorbi în continuare de grija pentru sănătate a statului român față de cetățenii săi. Din când în când aflăm însă de cetățeni morți, plimbați între spitale sau care așteaptă ca statul român să le respecte un drept constituțional fundamental – dreptul la viață. Schimbarea unor astfel de situații presupune voință politică, iar fără adoptarea unei alte atitudini decât cea existentă astăzi vom continua să vorbim despre stat social în România. Pe cei care mai cred încă în astfel de himere îi îndemn să citească finalul scrisorii lui Călin: „Este extrem de frustrant şi umilitor prin ce am putut să trec. Dacă eram membru al oricărui alt stat din Europa, eram salvat până acum. Nu doresc nimănui să treacă zilnic aproape razant pe lângă sfârşit”. Deci, cum facem?