Decesul Regelui Mihai, din decembrie 2017, a oferit celor care au avut răbdare să privească, o oglindă fidelă a societăţii româneşti. Astfel, am putut să vedem două din dimensiunile existenţei noastre şi anume prezenţa unui puternic sentiment de solidaritate, cu Casa Regală a României, manifestat de un număr impresionant de români, dar şi o la fel de vie închipuire a durerii din partea unora care au contribuit la umilirea şi izolarea Regelui în anii 1990. Dincolo de asta, am sperat ca prima dimensiune enunțată aici să fie cea prezentă în viaţa publică românească în 2018, anul Centenarului Marii Uniri. Am fi demonstrat în felul acesta că am învăţat ceva din lecţia oferită nouă tuturor de ultimul suveran al României.
Preocupat de propria salvare şi dovedind că este incapabil să înţeleagă ceva din rolul pe care îl are ca urmare a votului primit de partidul pe care-l conduce în decembrie 2016, Liviu Dragnea şi echipa din jurul său au aruncat în aer tot ce s-a construit în ultimii ani în România. Când spun asta mă gândesc la o anumită stabilitate financiară şi credibilitate în exterior prin funcţionarea normală, nu perfectă, a justiţiei româneşti. Liderul PSD a reuşit să fixeze pe agenda publică subiecte care au legătura mai mult cu viaţa lui privată decât cu problemele reale ale societăţii româneşti. Nu în ultimul rând aruncarea unora dintre salariile angajaţilor din Româniaîn aer, cu consecinţe greu de anticipat în acest moment în plan economic, arată căîn mod real vorbim de o adevărată strategie prin care trunchierea unor legi şi instituţii din domeniul justiţieieste perfect camuflată.
Din fericire, societatea românească nu a intrat în amorţire în întregul ei, grupuri semnificative arătând periodic că nu sunt dispuse să ipotecheze viitorul generaţiilor următoare pentru presupuse avantaje imediate. Vom vedea probabil în zilele următoare în ce măsură românii au înţeles că ceea ce vrea să facă astăzi PSD cu justiţia românească nu are legătura cu unele disfunctionalităţi evidente din activitatea acesteia, ci cu tupeul şi dorinţa nemăsurată a lui Liviu Dragnea de a se apropia cât mai mult de modelul liderilor autoritari din vecinătate, pentru care bunul plac și propiul interes primează mereu.
Anul 2018 nu doar că a fost anul în care nu am discutat şi nici nu cred că vom discuta despre subiecte precum regionalizarea şi descentralizarea acestei ţări, de a căror realizare depinde într-o mare măsură viitorul acestei ei, ci unul în care am ratat şi marcarea corespunzătoare în plan cultural a împlinirii a o sută de ani de la Marea Unire. În opinia mea această marcare trebuia realizată prin investiții majore în infrastructură, în special cea culturală. Tot ceea ce s-a întâmplat în acest an la Ministerul Culturii, cu privire la marcarea Centenarului este doar o mare batjocură la adresa oricărei simbolistici a acestui an. Cu un program făcut încă din 2016, aşa cum era firesc, aruncat la coş, cu desfiinţări de instituţii, aşa cum a fost Departamentul Centenar, şi numirea unor oameni incompetenți în poziţii cheie, pentru gestionarea unor proiecte culturale, conturează imaginea clară interesului P.S.D faţă de acest proiect.
Investiţii în infrastructura culturală, aflată la pământ în cele mai multe judeţe ale ţării, restaurări de monumente şi demararea unor proiecte culturale de anvergură ar fi reprezentat în mod firesc obiective de netăgăduit pentru un ministru al Culturii responsabil. Din păcate România nu a avut parte de aşa ceva nici măcar în acest an. Simpozionele şi conferinţele organizate de diferite autorităţi locale nu pot să suplinească lipsa de anvergură a diriguitorilor culturii româneşti. Pentru o guvernare care a improvizat de la început, indiferent de domeniul de activitate, nu trebuie să ne mai mire joaca de-a centenarul de către Ministerul Culturii.
Fără să vrea Liviu Dragnea şi PSD vor intra în istoria recentă a României prin modul în care au încercat şi mai încearcă să sluţească aceastăţară tocmai în anul Centenarului, neştiind că important nu este săfii amintit în istorie, ci mai ales cum vei fi judecat degenerațiile viitoare. Până atunci putem doar să consemnăm căîn ciuda aşteptărilor unui număr mare de români, anul 2018 a fost un an ratat din toate punctele de vedere. Întrebarea care apare în acest moment cu privire la intenţiile politice ale lui Liviu Dragnea şi a acoliţilor săi este aceea cu privire la cât de jos pot coborî aceştia. Răspunsul meu ferm este – şi mai jos de atât.