Suprema dorință a comuniștilor de rit nou de după 1990 a fost aceea de a compromite și distruge partidele istorice. Ziua de joi consemnează ultima lovitură posibilă care mai putea fi administrată PNȚCD. În felul acesta, Ion Iliescu se poate simți răzbunat pentru opoziția și rezistența pe care a întâmpinat-o, în încercarea lui parțial reușită de instalare a unui regim neocomunist, din partea partidului condus de Corneliu Coposu și a PNL. În clipa în care Ion Iliescu va merge să se întâlnească cu Stalin și Lenin le va putea spune cum, după mulți ani, a fost urmat la tronul PSD de un lider care a găsit instrumentele necesare să arunce definitiv în istorie unul din cele care a fost cândva bastioanele luptei anticomuniste: PNȚCD.
Degringolada prin care trece PNȚCD, din care a mai rămas doar o ștampilă, a permis ca la conducerea lui să ajungă astăzi un personaj pentru care nimic din principiile și filosofia politică ale Seniorului nu au vreo semnificație reală. Într-o lume politică românească în care există deja percepția potrivit căreia totul este de vânzare, Aurelian Pavelescu crede că se poate salva sărutându-se în public cu cel care încearcă de câțiva ani buni să îngroape statul de drept din România.
Despre performanțele sale politice nu are sens să vorbim. Cine îl ascultă cu atenție poate spune că e desprins direct din lumea lui Caragiale. Omul e în stare în clipa în care vorbește să-și smulgă cămașa de pe el, părul din cap și să jure pe Biblie, în același timp. Patriotismul lătrat îi dă dreptul, crede el, să-l invoce pe Corneliu Coposu pentru legitimarea bizareriilor lui politice.
Venită într-un moment în care discuțiile despre excluderea PSD din Internaționala Socialistă sunt tot mai serioase, cauționarea de care a simțit Liviu Dragnea că are nevoie din partea celui care mai este încă președinte PNȚCD arată o disperare care mă bucură. Când Dictatorul de Teleorman crede că obține o mare victorie de imagine prin asocierea cu Aurelian Pavelescu, este clar un semn al disperării sale iar ca liberal nu pot să nu iau act cu satisfacție de asta.
Din păcate, suntem în situația în care disperarea unui om politic și parvenitismul altuia vin să întărească convingerea multor cetățeni români conform căreia principiile și ideile politice au o prea mică legătură cu activitatea politică concretă. Tupeul celor doi tovarăși ne aduce aminte, în același timp, de trădările unor lideri țărăniști și liberali din anii 1946-1947 care-i îmbrățișaseră pe Groza și Dej crezând că în felul acesta se vor salva.
Fugind de „dictatorul” Iohannis în brațele lui tătuca Dragnea, Aurelian Pavelescu va vedea cât de curând ce înseamnă să nu înveți nimic din lecțiile istoriei, iar când alegătorii îl vor trimite pe cel din urmă la groapa de gunoi a politicii românești, va vedea din nou, cât poate costa demagogia și ipocrizia, inclusiv în politica românească.