Campaniile electorale aduc în general dezvăluiri despre oamenii politici implicați în desfășurarea lor. Competitorii, ca și susținătorii lor, intră în mod firesc sub lupa celor interesați de viața politică. Așa se întâmplă peste tot în lumea democratică. Alegerile prezidențiale de anul acesta sunt marcate de încercările PSD, aflat în degringoladă după plecarea lui Liviu Dragnea, de a rămâne la guvernare cu orice preț și de încercarea PNL de a încheia guvernarea nefastă a celui dintâi. Rezultatul acestei bătălii îl vom afla în următoarele zile.
Toată această agitație a contribuit la trecerea în umbră a unui eveniment care în mod normal ar fi produs dezbateri, comentarii și poate chiar reașezări pe scena politică. Verdictul Curții de Apel București cu privire la calitatea de informator al Securității a lui Traian Băsescu a surprins și nu prea. După ce anii ’90 au fost ani influențați de figura ”angelică” a lui Ion Iliescu, cel care în ciuda unor prevederi clare ale Constituției României a reușit să aibă două mandate și jumătate la Cotroceni, eșecul lui Petre Roman la alegerile prezidențiale din anul 2000 l-a adus în prim plan pe Traian Băsescu, proaspăt primar al Bucureștiului la acea vreme. Văzut de mulți admiratori drept un mare jucător politic, Ion Iliescu a fost trădat rând pe rând de Teodor Meleșcanu și Mircea Geoană. Spre deosebire de tovarășul Iliescu, Traian Băsescu a ridicat la rang de mare artă principiul potrivit căruia prieteniile și chiar respectarea unor principii sunt utile doar în clipa în care pot fi folosite în scop personal. Pragmatismul, calculul rece și capacitatea de a se desprinde de foștii camarazi în clipa în care a considerat ca nu-i mai pot fi de folos l-au ajutat să treacă cu rapiditate de la postura de primar la cea de președinte de partid și în cele din urmă la statutul de președinte al României. Unii ar putea spune că toate acestea fac parte din elementele care fac diferența între câștigătorii din politică și cei care de obicei pierd. Gusturile nu se discută, așa că…
Devenit președinte al României, Traian Băsescu a continuat aplicarea acelorași principii, neînțelegând că terenul de joacă era altul. Desfășurarea unei politici externe pro euroatlantice l-a determinat să creadă că poate configura instituții și mecanisme politice interne așa cum dorește el. Crizele politice generate au arătat faptul că pentru el propria viziune (am putea spune chiar voință) era singura care conta. Trecând peste modul în care a înțeles să se raporteze la justiție și la mecanismele sale în perioada în care a fost președinte, comparativ cu momentul în care nu a mai deținut această funcție (merită o analiză aparte), și de cât de imparțială a fost justiția românească în timpul mandatului său, raportarea la regimul comunist este cea care va rămâne în istorie.
Recunoașterea din timpul turului doi al alegerilor prezidențiale din 2004 cu Adrian Năstase a faptului că și el aparținea fostului regim comunist a produs destule zâmbete. În mod real, declarația ilustra situația în care era România după 14 ani de la Revoluție. În anul 2000, România alesese între un prim-secretar de județ și un ziarist aflat în slujba propagandei comuniste iar după patru ani avea de ales între doi reprezentanți ai eșalonului doi al aceluiași regim. Într-o țară în care articolul șapte al Proclamației de la Timișoara a rămas doar în manualele de istorie, iar cei care au preluat imediat conducerea României au fost preocupați să-și ascundă diferitele dosare, lucrurile nu puteau sta altfel.
Susținerea activității CNSAS și acțiunea de sprijinire a unui grup de istorici pentru condamnarea regimului comunist au fost benefice societății românești, dar în egală măsură și lui Traian Băsescu. Manipulările și jocurile politice la limita regulilor existente într-un regim democratic au fost trecute cu vederea de multă lume grație implicării amintite. Astăzi, când vedem verdictul unei instanțe cu privire la raportul lui Traian Băsescu cu ”brațul” cel lung al Partidului Comunist Român, ne întrebăm în ce măsură implicarea sa în ceea ce s-a vrut o acțiune de demantelare a regimului comunist a fost una sinceră sau a făcut și ea parte din jocurile sale.
Dincolo de imaginea compromisă a unui om politic care plătește în primul rând pentru lăcomia sa nemărginită pentru putere, sunt mult mai interesat de compromiterea în sine a primului ”episod” dintr-un posibil proces al comunismului după ce acela care și-a asumat rolul de a-i da lovitura finală, prin declarația celebră din Parlamentul României, s-a dovedit în cele din urmă un farsor ca atâția alții. Un om politic nu poate pretinde să „scrie” prezentul și viitorul unei țări când relația cu propriul trecut nu este clarificată.