Una dintre poveștile frumoase ale României contemporane este aceea despre extraordinarul nostru învățământ. Expresia utilizată chiar înainte de 1989 și în continuare utilizată, are în vedere mai ales rezultatele deosebite obținute permanent de elevii români la olimpiadele internaționale. Repede, repede se aud așa, ca din străfundurile luptei noastre împotriva capitalismului decadent, și afirmații tranșante despre cum elevii occidentali, în special cei americani, nu știu să localizeze România pe harta lumii și confundă, cel mai adesea, capitala noastră cu Budapesta. Acum, că am reluat și laitmotivul discuțiilor noastre despre învățământ, și de multe ori ne oprim aici, putem să discutăm aplicat despre starea reală a învățământului românesc.
Fără a minimaliza o clipă realitatea reprodusă în adevărate clișee, cred că putem măcar formula întrebarea dacă situația descrisă este rezultatul vreunei strategii naționale, a cărei implementare să aibă astfel de rezultate, sau este exclusiv rezultatul muncii și sacrificiilor făcute de elevi, profesori și, evident, părinți. Răspunsul este de la sine înțeles, și asta în ciuda faptului că învățământul a fost declarat prioritate națională de guvernele succedate după 1989, iar cei mai mulți miniștri au încercat, fiecare după priceperea lui, să-și pună amprenta printr-o nouă lege a educației. De fapt, aceasta este, cred, una dintre principalele probleme și anume faptul că titularii de la educație au vrut să fie, care mai de care, mai inventivi, venind cu noi și noi modificări, neînțelegând că prin asta bulversează și mai mult întregul sistem dar, în primul rând, pe copii. Expresia numeroaselor schimbări de titular din fruntea Educației este, în acest moment, chiar schimbarea de optică față de disciplinele auxiliare.
Astfel, după ce ministrul Pop interzisese auxiliarele în școli, deja vechiul ministru Popa făcuse recomandarea ca auxiliarele să devină o activitate obligatorie pentru profesori, fapt întărit prin publicarea în „Monitorul Oficial” a unei prevederi potrivit căreia profesorii trebuie să le recomande părinților auxiliare didactice sau materiale didactice. Ca și cum dezorientarea din învățământul românesc nu era destul de serioasă, timp de câteva zile, televiziunile de știri au difuzat și ultima năzdrăvănie a fostului ministrului Popa și anume disponibilizarea a 4000 de posturi didactice și nedidactice, fără prea multe explicații sau discuții cu sindicatele sau specialiștii în educație.
A fost nevoie de o preluare a portofoliului de la Educație de către Rovana Plumb, evident fără nici o legătură cu domeniul, pentru ca amintitul ordin să fie anulat. Când lucruri de acest fel se pot petrece fără ca cineva să apară să explice de ce a fost emis un asemenea ordin dar în egală măsură și de a ce a fost anulat, să nu ne mirăm prea mult cum a fost posibil ca mult invocatul Pact pentru educație, semnat în 2008 de către toate partidele politice, a rămas doar pe hârtie.
Situația, de-a dreptul ridicolă, derivă din faptul că perioada pentru care el fusese semnat a expirat, (2008 – 2013) iar procentele de 6% pentru educație și 1% pentru cercetare, au rămas, parcă, un episod dintr-un film despre un viitor incert sau foarte îndepărtat. Învățământul românesc, viitorul si obiectivele sale pe termen lung, reprezintă un alt exemplu de subiect vital pentru societatea românească despre care ne aducem aminte doar în clipa în care apar imagini cu violențele din școli. În lipsa unei atenții reale din partea actorilor politici, soluția nu poate veni decât de la cei implicați direct în actul educațional care, prin strategii simple de acțiune și comunicare, trebuie să-și facă mai simțită prezența și auzită vocea. Poate sună propagandistic, dar viitorul acestei națiuni nu depinde doar de oamenii săi politici.
Indiferent cand va reusi Partidul National LIBERAL să intre la guvernare, Pactul pentru educație trebuie să devină realitate.